διακοπή
διάκοπροςδιακοπή, ῆς
(ἡ)
1 coupure ou blessure profonde, Hpc.
V.C. 900 ;
Plut. Mar.
19, Brut.
20 ; Gal.
9, 258 ||
2 passage étroit,
Spt. Job
28, 4, etc. ; particul. canal, Pol.
10, 10, 13 ; ou isthme, Str. 1, 3, 18 Kram.
Étym.
διακόπτω.