μονομαχέω-ῶ
μονομάχηςμονομαχέω-ῶ [ᾰ]
1 combattre seul,
c. à d. sans secours : τινι, Hdt. 9, 27, contre qqn ||
2 combattre en combat
singulier, Eur. Ph. 1220 ; τινι, Hdt. 9, 26 ; Plat. Crat. 391e ; πρός τινα,
Pol. 35, 5, 1,
contre qqn ; en parl. de gladiateurs à
Rome, Luc. Tox. 58 ; Hdn 1, 17, 3 ||
E Ion. μουνομαχέω,
Hdt. 7, 104 ;
9, 26, 48.
Étym.
μονομάχος.