ἄταφος

ἀτάω-ῶ

ἅτε
ἀτάω-ῶ [ᾱτ] (seul. pass. prés. ind. 1 pl. ἀτώμεσθα, Soph. Aj. 268, et part. ἀτώμενος Soph. Aj. 384 ; Ant. 17, 314 ; Eur. Suppl. 182) être dans l’affliction ou le malheur.
Étym. ἄτη.